Postări
duminică, 1 iulie 2012
ANUNȚ IMPORTANT!
Stimați iubitori ai culturii adevărate,
Dorim să relansăm blogul www.viataculturala.blogspot.com iar în acest sens vă propunem câteva idei la care așteptăm un feedback:
- Dorim înființarea unui cenaclu literar în municipiul Râmnicu Vâlcea care să fie deschis tuturor iubitorilor de cultură vâlceni și nu numai. Noi ne-am gândit ca acest cenaclu literar să poarte numele de Kogaion în ideea exprimată de omul de cultură George Achim aceea că muntele sfânt al dacilor ar fi chiar vârful Cozia de pe meleagurile noastre vâlcene.
- Cenaclul Kogaion își propune, cu deosebire, promovarea tinerelor talente locale și constituirea unui public cunoscător de cultură.
- De asemenea, se are în vedere stabilirea de legături multiculturale internaționale prin colaborări între Cenaclul Literar Kogaion și alte cenacluri literare din întreaga lume. Deoarece trăim într-o lume în continuă globalizare iar cultura este un domeniu vital în viața tuturor popoarelor de pe Pământ.
- Ne mai dorim să dăm naștere unui festival cultural care să fie reprezentat dintr-un juriu compus din scriitori nemembri ai vreunei societăți sau asociații culturale.
- Totodată, ne propunem lansarea pe piață a cât mai multor curente culturale care să stimuleze creația artistică sub toate formele ei.
- Dorim, de asemenea să înființăm un site cultural cât mai bine documentat în vederea promovării tinerilor creatori.
- Intenționăm să înființăm o bibliotecă virtuală în care toți cei care vor să găsească diferite referințe literare să poată să găsească informația de care au nevoie.
- Un capitol important îl va constitui și celebrarea tuturor marilor poeți naționali.
- Dorim declararea zilei de 15 ianuarie ca Ziua Națională a Poeziei și editarea (cu acest prilej)a unei antologii dedicate tinerilor poeți și prozatori dar și celor mai consacrați.
- Ne propunem stabilirea de contacte culturale cu publicații de profil din întreaga lume.
Dacă sunteți de acord cu aceste linii directoare trasate pe acest blog, vă așteptăm cu foarte multe comentarii și sugestii pertinente !
Dan Alexa
vineri, 8 ianuarie 2010
Cu credinţă în Dumnezeu…
de Adina Enachescu
Şi pentru că pe lume nu aveam,
nimic ce-ar fi putut să mă aline,
eu ochii, Doamne,-am ridicat spre Tine
că doar în Tine mai speram, credeam!
Pe ochii-mi trişti, a picurat din cer
O lacrimă, o boabă de lumină
atât de caldă şi atât de plină
ce-a limpezit destinu-mi efemer…
Şi de atunci pe versuri a venit
o ploaie-nmiesmată, aurie,
iar viaţa mea a început să fie
un curcubeu prin nouri răsărit…
Doar tu, iubită, poezie-mi dragă,
mi-ai arătat că lumea e frumoasă,
că mi-a intrat o primavară-n casă
şi, iată, pe-amândouă ea ne leagă…
sursa:www.poezie.ro
Şi pentru că pe lume nu aveam,
nimic ce-ar fi putut să mă aline,
eu ochii, Doamne,-am ridicat spre Tine
că doar în Tine mai speram, credeam!
Pe ochii-mi trişti, a picurat din cer
O lacrimă, o boabă de lumină
atât de caldă şi atât de plină
ce-a limpezit destinu-mi efemer…
Şi de atunci pe versuri a venit
o ploaie-nmiesmată, aurie,
iar viaţa mea a început să fie
un curcubeu prin nouri răsărit…
Doar tu, iubită, poezie-mi dragă,
mi-ai arătat că lumea e frumoasă,
că mi-a intrat o primavară-n casă
şi, iată, pe-amândouă ea ne leagă…
sursa:www.poezie.ro
vineri, 17 iulie 2009
Nota Bene
Bun găsit, tuturor!
Aş vrea ca toţi aceia care intră pe acest blog să ştie că aici vor fi postate creaţii literar-artistice ale oricărui artist indiferent de vârsta acestuia. Am îndraznit să încep acest blog deoarece observ cum, zi de zi, viaţa culturală a României se degradează şi este extrem de mult mediatizată subcultura. Iar acest lucru mă revoltă de-a dreptul. Iată de ce am avut iniţiativa de a crea un blog specializat pe cultură şi nimic altceva. După cum se poate observa, până la această oră, am postat versurile unor cunoscuţi poeţi vâlceni. Desigur că cel dintâi a fost nimeni altul decât regretatul George Ţărnea, un adevărat colos al poeziei vâlcene şi româneşti. Vor urma şi alţi poeţi, nu numai vâlceni, dar voi încerca să postez şi lucrări de artă în funcţie de acordul pe care îl voi primi de la autorii operelor în cauză. Cultura trebuie să îşi reia locul pe care l-a avut cândva. După umila mea părere, o naţiune fără cultură este doar un grup cu reflexe animalice şi nu reprezintă nimic. Nu ar strica dacă aş primi chiar şi sugestii de la dumneavoastră, cei care vizitaţi acest blog. Vă mulţumesc,
Dan Alexa (pseudonim literar)
Aş vrea ca toţi aceia care intră pe acest blog să ştie că aici vor fi postate creaţii literar-artistice ale oricărui artist indiferent de vârsta acestuia. Am îndraznit să încep acest blog deoarece observ cum, zi de zi, viaţa culturală a României se degradează şi este extrem de mult mediatizată subcultura. Iar acest lucru mă revoltă de-a dreptul. Iată de ce am avut iniţiativa de a crea un blog specializat pe cultură şi nimic altceva. După cum se poate observa, până la această oră, am postat versurile unor cunoscuţi poeţi vâlceni. Desigur că cel dintâi a fost nimeni altul decât regretatul George Ţărnea, un adevărat colos al poeziei vâlcene şi româneşti. Vor urma şi alţi poeţi, nu numai vâlceni, dar voi încerca să postez şi lucrări de artă în funcţie de acordul pe care îl voi primi de la autorii operelor în cauză. Cultura trebuie să îşi reia locul pe care l-a avut cândva. După umila mea părere, o naţiune fără cultură este doar un grup cu reflexe animalice şi nu reprezintă nimic. Nu ar strica dacă aş primi chiar şi sugestii de la dumneavoastră, cei care vizitaţi acest blog. Vă mulţumesc,
Dan Alexa (pseudonim literar)
joi, 16 iulie 2009
Capodopera
de George ACHIM
Tabloul acesta mă reprezintă
am jurat să zâmbesc într-un fel
ca să pot strivi răceala timpului
scurt în care am fost model
mâinile atât de mult mi le
frământam încât n-au fost
nici măcar conturate
trupul îmi fumegă în spate
se mai vede toamna
strâmbându-se la fereastră
pe ochi prietenul meu şi-a şters
pensula de patru ori o şansă
am numărat bine pentru că
tocmai mă supărasem pe culoare
oricâte şedinţe am ţinut
n-am reuşit să cădem de acord
asupra libertăţii lor singulare
şi totuşi pălăria tatii se vede bine
ţipă la mine adunându-mă
în mijlocul acestui imperiu al nimănui…
din volumul "Vreau să spun"
sursa: poezie.ro
miercuri, 18 martie 2009
marți, 17 martie 2009
Poeme
de Petre Tănăsoaica
Fotografie cu Umberto
1. Umberto Eco stă pe scaun, cu ţigaretul în colţul gurii, la un
târg de carte, la Frankfurt, de zici că e Dumnezeu - Dumnezeu o fi fumând
şi el din când în când câte un trabuc, când pune semnătura pe noi? - şi dă
autografe. Bliţurile nu-i tulbură literele şi nici lui nu-i pasă, aplecat din curiozitate
peste umărul său, chelia mea se oglindeşte perfect în chelia lui! Numai că el nu
este îndrăgostit, mă gândesc, în timp ce-l privesc cum scrie, dar femeia aceea
din faţa lui, care-i urmăreşte orice mişcare, pe care de altfel nici nu o face, ar putea
să ia cina cu el, mai degrabă, decât ar accepta coşul de flori pe care aş vrea să
i-l trimit. Asta nu e viaţă, ceva nu e în regulă, cu toată admiraţia ce cade pe bietul
profesor încremenit în pixul de plastic, cu care-şi zgârie numele apăsat, într-o
caligrafie confuză, de învăţat. Mă gândesc, mai apoi, cum ar pleca Dumnezeu
cu iubita mea acasă şi mi se pare nedrept ca el să-mi fi scris şi bucuria, şi moartea.
Erai pregătit să te ucidă
2. Nu ştiu în ce an să fi fost, eram o mogâldeaţă de om, pe care-l doborau
la pământ furnicile şi iarba mai înaltă decât un stat de om, când taurul, cu
botul mirosind a lapte, mi-a lins creştetul şi mi-a stricat cârlionţii pentru totdeauna;
bunica l-a alungat, dar el tot a venit la mine, într-o după-amiază de toamnă,
cu soarele încercănat apunând în mocirla râului, la Frankfurt pe Main, când mă
ţineai de mână şi parcă voiai să nu fiu luat în coarne de cireada de tauri
scăpaţi peste bărbatul călare, gata să-l ucidă, să-l calce-n picioare, într-o
litografie a lui Picasso. La-nceput am crezut că sunt singur, dar el, taurul, era
acolo, în faţa mea, nu se amesteca în turmă, pândea fioros, cu botul mirosind a sânge,
sărea din stampă şi te pândea. Acum ştiu, însă, că tu abia aşteptai împotrivindu-te
şi erai pregătită să te ucidă. Îţi era numai milă de mine că voi fi martorul acestui
măcel, pe care-l aşteptai cu bucurie, în care să fii, încă ţi-e bine.
Închisoare de temut
3. Pe o placă de teracotă, găsită de părintele Petre la Govora, într-o grădină,
pe când săpa şirurile lungi de porumbi, un bărbat şi o femeie fac dragoste.
Asta se întâmpla acum două mii de ani şi nu poţi să ai habar ce-şi spun unul
altuia, femeia, bărbatul... doar un sunet de săbii încrucişate prin muzeul acela
mai cade sub bolţi, ca o nelinişte părăsită pentru urmaşi. Aşa mă gândeam
la Frankfurt, când mi-ai arătat perechea îmbrăţişată, mein Liebe, pe cheiul lui Main.
... era prea idilic decorul, cu păsări care cerşeau orice era bun de mâncat şi catedrale,
care-şi ispăşeau păcatul de a-l fi înălţat prea sus pe Dumnezeu. Biet burghez,
clefăiam şunca presată peste care se rătăcise un fir de pătrunjel ... nu mă puteam
urî mai mult că nu puteam ieşi din transă, cu feromonii făcuţi varză!....
… şi inima împrăştia sângele într-o închisoare de temut!
Cântece de drum lung
4. Dealul pe care urc şi cobor seamănă cu un peisaj feminin
de pe coperta unei cărţi de demult, requiem per nos todos,
unde fruntea se descreţeşte de gânduri, pe sub semeţia unei păduri,
iar apoi coboară de-a lungul umerilor, spre valea adâncă a porţilor
curcubeului doborât de furtuni, când nu am mai ştiut pe unde
aş putea să ajung acasă, la supa de prânz. Motorul vibrează onctuos
sub capotă şi se preface că ar putea să şi zboare, dar tu mă
îndupleci la telefon ca să cred - sau aşa mi se pare - că peisajul acela
e numai al meu... E departe grija zilei de mâine, absorb cu nesaţ
textul amintirii, în care în curând te prefaci... am pus multe cântece
de drum lung să ascult, nişte aiureli americane, pe care oricum
nu le aud, şi mă rog de bunăvoinţa unor camionagii să mă lase în
plata Domnului, pentru că sunt nebun de legat şi nu i-ar
folosi nimănui un om mort pe şosea.
Sângele poeziei
5. Asta era întrebarea lui Shakespeare: vii cu mine sau pleci? Dar
Hamlet era prea timid ca s-o formuleze aşa, iar Ofelia îi făcea fiţe
la Elsinore. Norocul meu a fost că, în dimineaţa aceea, de oboseală
sau milă, ai uitat să încurci iţele unei întâmplări de demult. Şi cercurile
de oţel, din fântâna arteziană de la Frankfurt, s-au amestecat înainte
să plec la Bad Orb. Mai era un singur lucru de aranjat şi anume, în ce
patrie urma să mă-ntorc. Dacă aş fi ascultat vântul de seară, înfăşurându-se
printre copaci, aş fi auzit cum aşteptau oştirile la marginea lumilor
să le comand stânga-mprejur. Şi multe vărsări de sânge ar fi eşuat.
Acum urc şi cobor în Valea Plângerii, pe sub ploaia de săgeţi otrăvite
a imaginaţiei, iar tu râzi tandru, pentru că ştiai de atunci că o să bei
sângele poeziei cu altul!
Cheile pentru iad
6. Doctorul mi-a spus în maşina lui, când ne duceam la înmormântarea
unui prieten, că raiul şi iadul sunt aici, pe pământ. Dumnezeu cânta la
clavecin, iar în cimitir ţigăncile săpau straturile de flori şi povesteau în
limba lor ciripită că e greu să fii om bun, mai ales când există ispite!
Vara îşi trimitea arborii strâmbi în păduri şi cartela iubirii era pe sfârşite,
de fapt ce spun eu, ea se terminase demult, ca şi când a trecut o rafală
de vânt peste privirea ei obosită. Degeaba am plâns şi am invocat lanurile,
care veneau din amurg, de brânduşe, poeţilor le îngheţase pe socluri
emoţia într-un rânjet prelung, aşteptam să-mi vină rândul la cântar,
să vadă judecătorul dacă mai am sufletul tot de două grame jumate,
când mi s-a făcut teamă că-mi va fi luat la grămadă şi băgat în borcan,
printre alte murături şi salate şi apoi am fugit de acasă... ea tocmai ieşise
din mare ca printr-o fereastră, călca maiestuos şi fără păcat, pagină cu
pagină, pe unde-am umblat, avea aerul unui copil orfan. Dumnezeule,
cred că în rai se meşteresc cheile pentru iad.
O cină la Frankfurt
7. Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt
care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă
au fugit de la înmormântare şi perdele de apă
în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă
femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie
întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; numai ea ştie că
bucata din gura lui este inima ei friptă bine...
Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,
ocrotit de smochini, nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,
zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,
de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii
ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini
şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,
până la urmă şi ea a murit.
Hannibal
8. Hannibal stă îngândurat şi nu ştie ce să facă,
întârzie pe marginea râului cu elefanţii la adăpat.
Îi place cum aceştia se bălăcesc şi se spală pe spate,
soldaţilor li se umezesc genele de râs, iar dimineaţa
promite că vara e pe sfârşite. Ca o părere, o pasăre
necunoscută trece razant pe deasupra cortului
şi timpului i se închid ochii de somn. E atât de obosită
istoria şi se întinde ca o pată de cerneală pe mâna
unui caligraf, prea bolnav să arunce un rând mai departe..
Învinşii de ieri vor face una cu pământul cetatea de
peste mări, vor acoperi soarele cu glorie, vor duce
femeile lor să nască în acele ţări, în altă ordine se va
aşeza alfabetul pe piatră... e prea târziu să te întorci,
prea târziu să treci râul, chiar dacă toţi vracii
ţi-au bandajat rănile din bătăliile câştigate, într-o
limbă străină adormi, Hannibal, ante portas! Dar şi pe
aceasta o pierd seminţiile multe care se nasc.
Din volumul O jumătate de lună de miere, în curs de apariţie la Editura Ramuri
sursa: revistaramuri.ro
de Petre Tănăsoaica
Fotografie cu Umberto
1. Umberto Eco stă pe scaun, cu ţigaretul în colţul gurii, la un
târg de carte, la Frankfurt, de zici că e Dumnezeu - Dumnezeu o fi fumând
şi el din când în când câte un trabuc, când pune semnătura pe noi? - şi dă
autografe. Bliţurile nu-i tulbură literele şi nici lui nu-i pasă, aplecat din curiozitate
peste umărul său, chelia mea se oglindeşte perfect în chelia lui! Numai că el nu
este îndrăgostit, mă gândesc, în timp ce-l privesc cum scrie, dar femeia aceea
din faţa lui, care-i urmăreşte orice mişcare, pe care de altfel nici nu o face, ar putea
să ia cina cu el, mai degrabă, decât ar accepta coşul de flori pe care aş vrea să
i-l trimit. Asta nu e viaţă, ceva nu e în regulă, cu toată admiraţia ce cade pe bietul
profesor încremenit în pixul de plastic, cu care-şi zgârie numele apăsat, într-o
caligrafie confuză, de învăţat. Mă gândesc, mai apoi, cum ar pleca Dumnezeu
cu iubita mea acasă şi mi se pare nedrept ca el să-mi fi scris şi bucuria, şi moartea.
Erai pregătit să te ucidă
2. Nu ştiu în ce an să fi fost, eram o mogâldeaţă de om, pe care-l doborau
la pământ furnicile şi iarba mai înaltă decât un stat de om, când taurul, cu
botul mirosind a lapte, mi-a lins creştetul şi mi-a stricat cârlionţii pentru totdeauna;
bunica l-a alungat, dar el tot a venit la mine, într-o după-amiază de toamnă,
cu soarele încercănat apunând în mocirla râului, la Frankfurt pe Main, când mă
ţineai de mână şi parcă voiai să nu fiu luat în coarne de cireada de tauri
scăpaţi peste bărbatul călare, gata să-l ucidă, să-l calce-n picioare, într-o
litografie a lui Picasso. La-nceput am crezut că sunt singur, dar el, taurul, era
acolo, în faţa mea, nu se amesteca în turmă, pândea fioros, cu botul mirosind a sânge,
sărea din stampă şi te pândea. Acum ştiu, însă, că tu abia aşteptai împotrivindu-te
şi erai pregătită să te ucidă. Îţi era numai milă de mine că voi fi martorul acestui
măcel, pe care-l aşteptai cu bucurie, în care să fii, încă ţi-e bine.
Închisoare de temut
3. Pe o placă de teracotă, găsită de părintele Petre la Govora, într-o grădină,
pe când săpa şirurile lungi de porumbi, un bărbat şi o femeie fac dragoste.
Asta se întâmpla acum două mii de ani şi nu poţi să ai habar ce-şi spun unul
altuia, femeia, bărbatul... doar un sunet de săbii încrucişate prin muzeul acela
mai cade sub bolţi, ca o nelinişte părăsită pentru urmaşi. Aşa mă gândeam
la Frankfurt, când mi-ai arătat perechea îmbrăţişată, mein Liebe, pe cheiul lui Main.
... era prea idilic decorul, cu păsări care cerşeau orice era bun de mâncat şi catedrale,
care-şi ispăşeau păcatul de a-l fi înălţat prea sus pe Dumnezeu. Biet burghez,
clefăiam şunca presată peste care se rătăcise un fir de pătrunjel ... nu mă puteam
urî mai mult că nu puteam ieşi din transă, cu feromonii făcuţi varză!....
… şi inima împrăştia sângele într-o închisoare de temut!
Cântece de drum lung
4. Dealul pe care urc şi cobor seamănă cu un peisaj feminin
de pe coperta unei cărţi de demult, requiem per nos todos,
unde fruntea se descreţeşte de gânduri, pe sub semeţia unei păduri,
iar apoi coboară de-a lungul umerilor, spre valea adâncă a porţilor
curcubeului doborât de furtuni, când nu am mai ştiut pe unde
aş putea să ajung acasă, la supa de prânz. Motorul vibrează onctuos
sub capotă şi se preface că ar putea să şi zboare, dar tu mă
îndupleci la telefon ca să cred - sau aşa mi se pare - că peisajul acela
e numai al meu... E departe grija zilei de mâine, absorb cu nesaţ
textul amintirii, în care în curând te prefaci... am pus multe cântece
de drum lung să ascult, nişte aiureli americane, pe care oricum
nu le aud, şi mă rog de bunăvoinţa unor camionagii să mă lase în
plata Domnului, pentru că sunt nebun de legat şi nu i-ar
folosi nimănui un om mort pe şosea.
Sângele poeziei
5. Asta era întrebarea lui Shakespeare: vii cu mine sau pleci? Dar
Hamlet era prea timid ca s-o formuleze aşa, iar Ofelia îi făcea fiţe
la Elsinore. Norocul meu a fost că, în dimineaţa aceea, de oboseală
sau milă, ai uitat să încurci iţele unei întâmplări de demult. Şi cercurile
de oţel, din fântâna arteziană de la Frankfurt, s-au amestecat înainte
să plec la Bad Orb. Mai era un singur lucru de aranjat şi anume, în ce
patrie urma să mă-ntorc. Dacă aş fi ascultat vântul de seară, înfăşurându-se
printre copaci, aş fi auzit cum aşteptau oştirile la marginea lumilor
să le comand stânga-mprejur. Şi multe vărsări de sânge ar fi eşuat.
Acum urc şi cobor în Valea Plângerii, pe sub ploaia de săgeţi otrăvite
a imaginaţiei, iar tu râzi tandru, pentru că ştiai de atunci că o să bei
sângele poeziei cu altul!
Cheile pentru iad
6. Doctorul mi-a spus în maşina lui, când ne duceam la înmormântarea
unui prieten, că raiul şi iadul sunt aici, pe pământ. Dumnezeu cânta la
clavecin, iar în cimitir ţigăncile săpau straturile de flori şi povesteau în
limba lor ciripită că e greu să fii om bun, mai ales când există ispite!
Vara îşi trimitea arborii strâmbi în păduri şi cartela iubirii era pe sfârşite,
de fapt ce spun eu, ea se terminase demult, ca şi când a trecut o rafală
de vânt peste privirea ei obosită. Degeaba am plâns şi am invocat lanurile,
care veneau din amurg, de brânduşe, poeţilor le îngheţase pe socluri
emoţia într-un rânjet prelung, aşteptam să-mi vină rândul la cântar,
să vadă judecătorul dacă mai am sufletul tot de două grame jumate,
când mi s-a făcut teamă că-mi va fi luat la grămadă şi băgat în borcan,
printre alte murături şi salate şi apoi am fugit de acasă... ea tocmai ieşise
din mare ca printr-o fereastră, călca maiestuos şi fără păcat, pagină cu
pagină, pe unde-am umblat, avea aerul unui copil orfan. Dumnezeule,
cred că în rai se meşteresc cheile pentru iad.
O cină la Frankfurt
7. Încă nu e seară de tot, sunt nişte rafale de vânt
care sperie arborii, nişte trecători grăbiţi, de parcă
au fugit de la înmormântare şi perdele de apă
în spatele cărora simţi nevoia să plângi... Într-o casă
femeia aşează mâncarea în faţa bărbatului şi turuie
întruna, iar el se lăcomeşte şi râde; numai ea ştie că
bucata din gura lui este inima ei friptă bine...
Dar Holderlin despre treaba asta nu scrie de prin Elade,
ocrotit de smochini, nu trimite acasă decât vorbe înflăcărate,
zăpada amintirii s-a topit demult... e o seară aici, la Frankfurt,
de toamnă, cântă fanfara la grădina botanică şi păunii
ciugulesc mândri boabe de grâu din mâna turiştilor străini
şi nimeni nu ştie că poezia, rămasă văduvă după atâta plâns,
până la urmă şi ea a murit.
Hannibal
8. Hannibal stă îngândurat şi nu ştie ce să facă,
întârzie pe marginea râului cu elefanţii la adăpat.
Îi place cum aceştia se bălăcesc şi se spală pe spate,
soldaţilor li se umezesc genele de râs, iar dimineaţa
promite că vara e pe sfârşite. Ca o părere, o pasăre
necunoscută trece razant pe deasupra cortului
şi timpului i se închid ochii de somn. E atât de obosită
istoria şi se întinde ca o pată de cerneală pe mâna
unui caligraf, prea bolnav să arunce un rând mai departe..
Învinşii de ieri vor face una cu pământul cetatea de
peste mări, vor acoperi soarele cu glorie, vor duce
femeile lor să nască în acele ţări, în altă ordine se va
aşeza alfabetul pe piatră... e prea târziu să te întorci,
prea târziu să treci râul, chiar dacă toţi vracii
ţi-au bandajat rănile din bătăliile câştigate, într-o
limbă străină adormi, Hannibal, ante portas! Dar şi pe
aceasta o pierd seminţiile multe care se nasc.
Din volumul O jumătate de lună de miere, în curs de apariţie la Editura Ramuri
sursa: revistaramuri.ro
joi, 26 februarie 2009
Înfriguratul fierbinte
Felix Sima
Felix Sima
el are ochii cei mai limpezi
când adevărul nu îl minte
se naşte creşte dar nu moare
Înfriguratul cel Fierbinte
în sferă dacă-ar fi închis
în scut de fier - el totul simte:
dezamăgiri şi răutăţi
Înfriguratul cel Fierbinte
te cheamă ori de unde a-i fi
să îl asculţi să iei aminte
când faci un pas în plus în jos
Înfriguratul cel Fierbinte
şi te loveşte simplu pur
cu palmă dreaptă de părinte
când te abaţi din drum deschis
Înfriguratul cel Fierbinte
repet în strofa cea din urmă
tot ce spuneam mai înainte:
nu-l aşteptaţi - El vă găseşte
Înfriguratul cel Fierbinte
sursa: http://poezie.ro
când adevărul nu îl minte
se naşte creşte dar nu moare
Înfriguratul cel Fierbinte
în sferă dacă-ar fi închis
în scut de fier - el totul simte:
dezamăgiri şi răutăţi
Înfriguratul cel Fierbinte
te cheamă ori de unde a-i fi
să îl asculţi să iei aminte
când faci un pas în plus în jos
Înfriguratul cel Fierbinte
şi te loveşte simplu pur
cu palmă dreaptă de părinte
când te abaţi din drum deschis
Înfriguratul cel Fierbinte
repet în strofa cea din urmă
tot ce spuneam mai înainte:
nu-l aşteptaţi - El vă găseşte
Înfriguratul cel Fierbinte
sursa: http://poezie.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)